pentru că acum ca niciodată am vrut să scriu ce simt cu adevărat pentru că acum ca niciodată tapez greu şi ostenită tastele, pentru că acum mi-a venit să plîng scriind mă aflu constrînsă de o mulţime de lucruri ce mă înconjoară, dar nu-mi aparţin, nu sunt ale mele, eu doar le împrumut pentru o perioadă scurtă şi apoi le înapoiez înapoi îngrijite, dar pline de iubirea mea n-am lucruri constante care să-mi aparţină pentru totdeauna, nu mi se leagă nimeni de mine, doar se lipesc enigmatic şi apoi se dezlipesc şi plec, şi i-au cu ei clipe şi amintirile mele frumoase pe care eu le consider cele mai preţioase, iar pentru ei erau doar aventuri şi clipe de marime scurtă uneori, stai şi te gîndeşti că dăruieşti iubirea ta oricui, unui omulean prin trecere, unui pătimaş care nu ştie ce e iubirea, unor oameni care crezi că au nevoie de ea, dar observi contrariu, unora care o oferi pentru că crezi că au nevoie, dar nu e aşa, unora care crezi că la rîndul său îţi va dărui şi ei iubirea lor, dar nu e aşa, apoi realizezi că te împarţi necontenit tuturor cu iubirea ta, celor care nu au deloc nevoie de ea, şi tu atunci ajungi a fi şi cu iubire puţină şi cu oameni nemulţumiţi alături de tine şi realizezi că eşti singur în probleme, singur în lumina puternică a soarelui care te topeşte ca o mucava, singur plutind printre vise, singur călcînd pe drumuri reci şi pustii, singur doar tu şi cu tine-n noapte plină de stele.uneori, ajungi să stai pribeaj şi neobosit nopţiile întregi privind stelele, privind luna şi realizînd că tot ceea ce faci, faci degeaba, că tot ceea ce spui, nu înseamnă nimic pentru ceilalţi, că ceea ce faci, absolut nu contează, că ceea ce creezi, se pierde într-o zi înţelegi că te închizi ca o uşă ce închisă cu lacăt nu o mai poţi deschide, înţelegi că te pierzi printre oameni neprevăzuţi, înţelegi că oricît de mulţi oameni ai alături, tu eşti singur, singur acum cînd scriu, singur azi şi singur mîine.