De ce plângi? Ridică-ţi capul sus, priveşte-n jur, crezi că-ţi merită cineva lacrimile? Nu-mi spune, ştiu că doare, ştiu că nu mai poţi, te cred ştiu şi eu ce simţi, nu spun că-i uşor, dar tu nu trebuie să-ţi arăţi slăbiciunile, mulţi îţi vor răul. Chiar crezi că merită, miile de lacrimi ce-ţi străbat obrajii, nopţile nedormite, cearcănele ce te stăpânesc, crezi? Fi tare, zâmbeşte, eşti aşa frumoasă, iar fericirea te aşteaptă la şfârşitul acestui capitol

Am cunoscut ce inseamna sa zimbesti ca nebunul, am cunoscut ce inseamna sa plingi cu lacrimi amare, am cunoscut ce inseamna sa ascunzi sincercitatea prin masca absolutului, am cunoscut multe, dar parca mai nimic. Am cunoscut cum sa te scoli diminetele cu dorinta de a inconjura astazi intreaga lume sau cum sa dormitezi, sa lenevesti si sa stai neclintit ziua intreaga. Uneori mi-e dor de filele uzate ale trecutui meu plin de fite, modestie, vorbe palavragite fara sens, iar uneori detest si ajung la aceea de a uita ce am facut acum citiva ani. Am cunoscut cum sa citesti cu ardoare si sa plingi ca un copil caruia i s-a furat bomboana, am cunoscut cum sa pretuiesti si sa iubesti oamenii din jurul meu, cum sa cuprind oamenii care-mi sunt cei mai dragi, cum sa-i pastrez alaturi. N-am cunoscut cum sa-mi implinesc vise, n-am cunoscut cum sa uit unele ginduri incilcite, n-am cunoscut sa uit amintirile ce nu trebuie sa le tin minte, n-am cunoscut multe, dar parca destul. Mi-e dor de zile in care sa umbli zimbind ca bolnavul pe strazi pusteite si putin murdare ale orasului meu, mi-e dor de oameni ce-mi erau cindva alaturi,mi-e dor de mirosul marii, mi-e dor sa dansez in ploaie, mi-e dor de liniste, mi-e dor de muzica buna savurata in timpul noptii, mi-e dor sa-mi fie dor. Am invatat sa lupt, am invatat cum sa uit de mine si sa-mi ajut apropiatul, am invatat sa iert, sa cred, sa savurez si sa iubesc. Astazi mizezi spre deslusirea visurilor, miine spre realizarea lor. Astazi tinzi spre absolut, miine te limitezi la ceea ce ai. Astazi pastrezi alaturi, miine pretuiesti. Astazi iubesti soarele, miine luna si stelele. Astazi plingi, miine zimbesti. Invatam, decadem, ne ridicam, luptam si ajungem oameni mari cu vise implinite, cu sperante, cu responsabiliati si griji. Asta pentru ca, viata ne invata sa traim, sa iubim, sa plingem si sa fim fericiti.

pentru că acum ca niciodată am vrut să scriu ce simt cu adevărat pentru că acum ca niciodată tapez greu şi ostenită tastele, pentru că acum mi-a venit să plîng scriind mă aflu constrînsă de o mulţime de lucruri ce mă înconjoară, dar nu-mi aparţin, nu sunt ale mele, eu doar le împrumut pentru o perioadă scurtă şi apoi le înapoiez înapoi îngrijite, dar pline de iubirea mea n-am lucruri constante care să-mi aparţină pentru totdeauna, nu mi se leagă nimeni de mine, doar se lipesc enigmatic şi apoi se dezlipesc şi plec, şi i-au cu ei clipe şi amintirile mele frumoase pe care eu le consider cele mai preţioase, iar pentru ei erau doar aventuri şi clipe de marime scurtă uneori, stai şi te gîndeşti că dăruieşti iubirea ta oricui, unui omulean prin trecere, unui pătimaş care nu ştie ce e iubirea, unor oameni care crezi că au nevoie de ea, dar observi contrariu, unora care o oferi pentru că crezi că au nevoie, dar nu e aşa, unora care crezi că la rîndul său îţi va dărui şi ei iubirea lor, dar nu e aşa, apoi realizezi că te împarţi necontenit tuturor cu iubirea ta, celor care nu au deloc nevoie de ea, şi tu atunci ajungi a fi şi cu iubire puţină şi cu oameni nemulţumiţi alături de tine şi realizezi că eşti singur în probleme, singur în lumina puternică a soarelui care te topeşte ca o mucava, singur plutind printre vise, singur călcînd pe drumuri reci şi pustii, singur doar tu şi cu tine-n noapte plină de stele.uneori, ajungi să stai pribeaj şi neobosit nopţiile întregi privind stelele, privind luna şi realizînd că tot ceea ce faci, faci degeaba, că tot ceea ce spui, nu înseamnă nimic pentru ceilalţi, că ceea ce faci, absolut nu contează, că ceea ce creezi, se pierde într-o zi înţelegi că te închizi ca o uşă ce închisă cu lacăt nu o mai poţi deschide, înţelegi că te pierzi printre oameni neprevăzuţi, înţelegi că oricît de mulţi oameni ai alături, tu eşti singur, singur acum cînd scriu, singur azi şi singur mîine.

E greu sa fii tu. E greu sa fii si altcineva. E greu sa iti gasesti o identitate si atunci cand o gasesti realizezi ca de fapt nu e ceea ce iti doresti, ca nu ti se potriveste si cauti si cauti si cauti si ajungi sa nici nu te mai recunosti. Noi nu suntem doar o persoana, suntem mai multe persoane, suntem ceea ce e mai bun din fiecare persoana pe care o intalnim, suntem povestea frumoasa a prietenului cu care ai vorbit despre muzica aseara, suntem gluma pe care ti-a spus-o cineva saptamana trecuta si la care ai ras, suntem doar niste amintiri si ne incarcam sufleteste cu emotii ale tuturor oamenilor din jurul nostru. Ne compunem din culori, ganduri si transparenta iar tot ceea ce traim e de fapt un cumul al tuturor senzatiilor pe care le-am trait de-a lungul vremii. Suntem niste copii frumoase ale destinului si ne place sa credem ca ceea ce simtim noi e unic, e fabulos, e ceva ce nimeni nu poate sa conceapa, dar fiecare om simte aceleasi lucruri, nu in acelasi timp cu tine, dar odata si odata tot va simti acelasi lucru pe care il simti tu. De aceea oamenii sunt cele mai complexe fiinte, pentru ca ei traiesc doar prin sentimente. Suntem sentimente materializate. Toti.

Am pierdut spiritul din mine, am pierdut talentul. Am vrut flori, dar nu am mai primit flori. Am vrut să alerg desculţ, dar nu am mai alergat. Îs dezgolită de natură. Nu mai am culoare, mă pierd în miile de culori întunecate. Nu-mi mai place. Privesc prin tine şi mă vad pe mine. Nu-i logic, nu? şi eu spuneam la fel. M-ai zdrobit? nu, nu m-ai zdrobit căci încă pot trăi, încă pot visa şi încă îmi întind visele pe o sfoară. N-ai ştiut? păi iată să ştii că picioarele mele se mai mişcă. La o parte. Eu vreau să trec. Vreau să mă scufund în negure adînci, lipsită de griji şi agonisire. Daţi-mi drumul, vreau să ies de aici. Daţi-mi lumină. Plecaţi din calea mea. Lăsaţi-mă. Încercaţi să mă scutiţi de chipurile vostre pătimaşe şi de nostalgiile nostre crunte. Nu mai vreau să aud, nu mai vreau să vă vad pe voi pătimaşilor, nesuferişilor. Păgîne amintiri ni se aştern în cale, loviţi de soartă se plîng fiecare. Vreau loc, vreau putin loc, chiar nu-mi puteţi da? nu înţelegeţi că mă sufocaţi, nu mai am pic de aer, voi mi l-aţi luat pe tot, m-aţi lipsit de toate. Am rugat şi am făcut prea mult, am mers prea mult. Mă opresc, căci aici mi-i locul, dar o să fug, o să fug de voi într-o zi.

La o parte. Eu vreau să trec. Vreau să mă scufund în negure adînci, lipsită de griji şi agonisire. Daţi-mi drumul, vreau să ies de aici. Daţi-mi lumină. Plecaţi din calea mea. Lăsaţi-mă. Încercaţi să mă scutiţi de chipurile vostre pătimaşe şi de nostalgiile nostre crunte. Nu mai vreau să aud, nu mai vreau să vă vad pe voi pătimaşilor, nesuferişilor. Păgîne amintiri ni se aştern în cale, loviţi de soartă se plîng fiecare. Vreau loc, vreau putin loc, chiar nu-mi puteţi da? nu înţelegeţi că mă sufocaţi, nu mai am pic de aer, voi mi l-aţi luat pe tot, m-aţi lipsit de toate. Am rugat şi am făcut prea mult, am mers prea mult. Mă opresc, căci aici mi-i locul, dar o să fug, o să fug de voi într-o zi. 

da iaca ştii, atunci cînd mergi în maşină cu o viteză majoră, şi simţi cum ţi se zguduie tot corpul, şi mai ameţeşti pe deasupra, şi mai ai şi geamuri închise pe o căldură imensă de afară, iată atunci te sufoci, atunci ţi se face rău, iată aşa simt şi eu acum. poate că eu-s mai paradoxală în felul meu şi poate nu înţeleg ciudăţeniile, şi poate că i-au totul prea în serios, sau poate că atrag atenţia la toate mărunţuşurile ce mă înconjoară, defapt nu ar trebui. poate, dar eu cred că-i adevărat, eu analizez orice detaliu, dar anume cele ce nu-mi plac. da pentru eu fac asta? bună întrebarea. singură prinvind viitorul, singură strînsă în propria găoace, singură păşesc în lume. hoinăresc singură în nopţi cu felinare aprinse, cînt singură în asfinţitul soarelui, merg pe stradă singură, alerg singură în dimineţile încă nocturne şi reci, dar singurătatea mea este totuşi o plăcere, o recreere, o meditaţie. iar tu nu vei putea să-mi i-ai fericirea, nu vei putea, căci îmi aparţine. în soare e bine, dar în fericire e şi mai bine. fiţi pe pace şi iubiţivă aproapele.

Lumea toata este plină si de bune ,si de rele,oricum nu exista pădure fără uscături.De la un timp în coace am observat ca lumea în care trăim este plină de ura si invidie.Am constatat ca de fapt invidia vine din noi.Ea începe de la cele mai mici lucruri,ba chiar banale.Suntem nemulţumiţi ca cel de lînga noi trăieşte mai bine,se îmbracă mai frumos,mănîncă mai bun,are un succes mai mare.etc Așa apare invidia, inconștient și fără ca să îți permită să te gândești la altceva cum ar fi lucrurile prin care a trecut, chinurile și sacrificiile pe care a trebuit să le suporte respectivul om pentru a ajunge acolo unde se află acum. După ce apare invidia,apare si dorinţa de a face rău,a înjosi,a numi urît persoana data,crezînd ca asa o sa sufere si o sa ne fie nouă bine.Dar ne inselam.Dacă nu vom accepta că există cineva mai bun ca noi, nu vom avea niciodată parte de un trai liniștit, dar vom fi mereu prinși în capcanele acestor vicii. Vom fi mereu preocupați de faptul că celălalt are mai mult noroc decât noi, gândindu-ne cum să intervenim pentru a-l împiedica să meargă mai departe.Dar în concluzie tot invidioşii suferă.Chiar dacă invidia ne încearcă pe toți, trebuie să reușim să rezistăm tentației sau cel puțin să învățăm s-o manevrăm, nu să facem abuz de ea.